Batalia de la Varna 1444

Cruciadă antiotomană promovată de papa Eugen al IV-lea (1431 – 1447) şi condusă de Vladislav (1440 – 1444), regele Ungariei şi al Poloniei, şi de Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), voievodul Transilvaniei.
După încheierea „Campaniei celei Lungi” prin tratatul de la Adrianopol, destul de avantajos pentru creştini, Iancu consideră că a venit momentul unei perioade de refacere a ţării şi, implicit, a armatei, însă o serie de evenimente schimbă situaţia: legatul papal Giuliano Cesarini revine cu ideea ridicării la luptă a popoarelor din Balcani împotriva cuceritorilor otomani, asigurând că Occidentul va sprijini direct, acţiunea, iar sultanul Murad al II-lea (1421 – 1444, 1446 – 1451) reia luptele cu duşmanul său, Ibrahim, bey-ul Karamaniei, drept pentru care s-a deplasat în Anatolia pentru restabilirea situaţiei.
Flota veneţiană soseşte la Gallipoli la începutul lunii august 1444, obiectivul declarat al acesteia este blocarea revenirii trupelor otomane în Europa. Din alianţa antiotomană iese, însă, despotul sârb Gheorghe Branković (1427 – 1456), care a încheiat o pace separată cu sultanul (15 august 1444), în schimbul retrocedării unor cetăţi, frontul balcanic antiotoman fiind din acest moment afectat.
La 9 noiembrie 1444 ambele armate se află faţă în faţă la Varna, oastea otomană, condusă de sultan, număra până la 80.000 oşteni. În această situaţie, regele ţine un sfat de război, cerând părerea tuturor factorilor implicaţi. Cardinalul Cesarini propune organizarea unei fortăreţe după model husit care să le permită să reziste până la sosirea flotei occidentale, care i-ar fi atacat din spate pe otomani, propunere susţinută de episcopul de Agria şi de Franko de Talovac. Voievodul Transilvaniei a demontat punct cu punct strategia propusă de legatul papal. El propune un atac fulgerător, care să demoralizeze, cel puţin o perioadă, imensa oaste otomană. Regele este de acord şi se pregătesc de o confruntare directă, ce va începe în zorii zilei de 10 noiembrie 1444, voievodului transilvănean revenindu-i misiunea de a hotărî tactica şi strategia ce urmau a fi adoptate.
Iancu îşi aşează ostaşii în formă de arc, apăraţi în flancuri de lacuri şi dealuri. În partea stângă, se află voievodul în fruntea trupelor sale şi Mihail Szilágy cu cavaleria grea (circa 5.000 oşteni), în cea dreaptă, oştile muntene alături de cele conduse de Franko de Talovac, de Cesarini, precum şi trupele episcopiilor de Agria şi Alba Iulia, iar la centru se află infanteria regală şi cavaleria nobiliară, conduse de Vladislav. Oastea otomană cuprindea ienicerii conduşi de sultan, la centru, spahii din Anatolia, la stânga şi cei din Rumelia, la dreapta, avangarda fiind alcătuită din trupe uşoare pe cămile. Otomanii atacă primii, Szilagy rezistă. Iancu, mizând pe posibilitatea spargerii frontului, iniţiază ofensiva, folosind trupele ardelene şi muntene, cerând regelui să stea în expectativă. Acesta însă atacă, sperând că-l va prinde pe sultan. În învălmăşeala produsă, Vladislav alunecă de pe cal şi este prins de un ienicer care-i taie capul şi îl înfige într-o suliţă, purtându-l ca pe un trofeu şi băgând spaima în creştini: „În trufia sa, crezându-se erou şi zicând: «eu singur voi împrăştia această oaste», Vladislav s-a repezit spre oastea otomană, unde era sultanul. Prin grija şi bunătatea prea înaltul Allah, calul craiului, poticnindu-se, a căzut … Câţiva ieniceri i-au tăiat capul” (cronicarul otoman Hadji Lütfi Paşa). Cruciaţii sunt speriaţi de moartea regelui şi aleargă care încotro, nemairespectând ordinele lui Iancu de Hunedoara. Voievodul hotărăşte retragerea generală şi folosind cunoştinţele muntenilor în teritoriu, ajunge în două zile la Târgul de Floci şi, prin Ţara Românească, soseşte în cele din urmă în Ungaria.

Bătălia de la Nicopole 1396

Bătălia de la Nicopole [Nikopol, Bulgaria] (25 septembrie 1396). Cruciadă a unei coaliţii creştine împotriva Imperiul Otoman.
Cucerirea aproape în totalitate a Peninsulei Balcanice în a doua jumătate a sec. XIV şi intenţiile expansioniste ale otomanilor au determinat pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), să încerce mobilizarea principilor occidentali, sub steagul Papalităţii, pentru a opri înaintarea musulmanilor şi a-i alunga din Balcani.
În primăvara anului 1396, chemarea regelui maghiar şi a Papei a adus în sud-estul Europei cavaleri din Franţa (mai ales din ducatul burgund), Germania, Italia şi Anglia (circa 2.000). Grosul trupelor era furnizat însă de Ungaria (circa 5.000 de oameni) şi Transilvania (circa 4.000). Erau prezenţi conţii Philippe d’Artois şi Jean de Nevers, ultimul numit conducător al cruciadei. Aceştia s-au adunat la Timişoara, unde a sosit şi regele Sigismund cu oastea sa. Ulterior, domnul muntean Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) s-a alăturat cruciaţilor cu un corp de 1.000 de ostaşi.
Forţele creştine au trecut Dunărea pe la Orşova, au ocupat Vidinul şi Rahova şi au început asediul cetăţii Nicopole. Venit să despresoare cetatea (după un asediu de 16 zile), Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402) avea o armată comparabilă ca număr şi dotare cu cea creştină. Oastea sa era întărită cu contingentele sârbe ale viitorului despot Ştefan Lazarević (1402 – 1427), vasalul său.
Lupta s-a dat la 25 septembrie 1396. O parte a trupelor otomane nu era vizibilă, fiind ascunsă în spatele unui deal împădurit. Crezând că vor lupta doar cu un număr mic de spahii, cavalerii occidentali au şarjat, neştiind că vor fi întâmpinaţi de o reţea de pari ascuţiţi, de care caii se vor împiedica. Neputând riposta din cauza armurilor grele, aceştia au fost o pradă uşoară pentru turci, fiind măcelăriţi. Sigismund a atacat atunci cu grosul armatei, iar balanţa s-a înclinat uşor în favoarea creştinilor, când atacul sârbilor, păstraţi ca rezervă de sultan, a decis soarta bătăliei, determinând retragerea în dezordine a cruciaţilor.
Bătălia a însemnat un dezastru pentru cruciaţi şi sfârşitul unei epoci, cea a cavaleriei grele, incapabile să reziste atacurilor cavaleriei uşoare şi pedestrimii. Important pentru victoria turcilor s-a dovedit şi refuzul căpeteniilor apusene de a accepta un plan de coordonare a acţiunilor pe câmpul de luptă. În ziua bătăliei, Sigismund propusese să-i fie acordat lui Mircea un rol mai important în desfăşurarea operaţiunilor (eventual, primul atac), dată fiind experienţa dobândită în luptele cu turcii. Mândrii cavaleri occidentali, obişnuiţi să acorde importanţă calităţilor individuale, şi nu strategiei şi oastei în ansamblu, au fost spulberaţi de corpurile de ieniceri şi spahii, disciplinaţi, organizaţi şi cu o mobilitate mai mare.
Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa. Greul luptelor a rămas pe seama statelor aflate în prima linie, Ungaria şi Ţările Române.
După victorie, Bayezid desfiinţează statul bulgar de la Vidin (ţarul Stracimir trecuse de partea cruciaţilor), confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării.
Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul.

Rovine 1394

Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges. Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Referitor la acest loc - cuvantul "rovine" inseamna "santuri" - exista discutii: unii cred ca ar fi fost langa Craiova, altii il aseaza pe apa Ialomitei in timp ce o a treia versiune il situeaza pe unul dintre raurile Calmatui, Vedea, Teleorman sau Arges. Cert este ca batalia a fost crunta si sangeroasa, ambele ostiri dand dovada de mare inversunare si ura in incrucisarea armelor. Desi izvoarele sunt categorice in privinta biruintei lui Mircea asupra "paganilor", ea nu a putut impiedica inaintarea armatei turcesti mult superioara numeric, asa incat romanii s-au retras spre Arges unde o noua lupta a avut loc, de aceasta data defavorabila lui Mircea. Tocmai din acest motiv sunt istorici care opineaza ca, desi batalia de la Rovine este privita ca un episod de mare cutezanta a romanilor de sub Mircea cel Batran, importanta sa nu s-a ridicat chiar la proportiile atribuite in manualele de istorie. Cert este, insa, ca Mircea era primul european care infrunta Imperiul Otoman si care iesea cu capul sus dintr-o asemenea infruntare.

Războiul de 100 de Ani

Războiul de 100 de Ani a fost purtat între Anglia și Franța în intervalul 1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilități întrerupte de perioade lungi de pace.
Războiul poate fi divizat în patru faze: o fază în care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea și care a durat din 1337 până în 1360; o fază din 1360 până în 1400 când francezii au avut victorii; o fază din 1400 până în 1429 marcată de mari victorii engleze sub Henric al V-lea; și o fază finală din 1429 până în 1453 în care Franța a fost unită sub regii din dinastia Valois. Când a început războiul, Franța avea o populație de 14 milioane și era cea mai puternică forță militară din Europa; Anglia avea o populație de numai 4 milioane.
Victoriile pe care englezii le-au purtat la Crecy(1346) și mai târziu la Poitiers (1356) i-au uimit și i-au umplut de un imens orgoliu. În 1347 au pus stăpânire pe Calais, care le asigura dominația asupra Canalului Mânecii (au avut control asupra lui peste 40 de ani), și pe care l-au păstrat două sute de ani, perioadă în decursul căreia au expulzat aproape toți băștinașii și i-au înlocuit cu englezi.Moartea subită a lui Henric al V-lea al Angliei a complicat situația. După moartea lui Carol, câteva luni mai târziu, existau doi rivali la tronul Franței: fiul lui Henric în vârstă de un an și fostul Dauphin ce purta acum numele de Carol al VII-lea; deși poziția englezilor era mai putin consolidată, francezii nu au înregistrat progrese până la apariția celebrei Ioana d'Arc. În anul 1430, Ioana a fost capturată de burgunzi; aceștia au predat-o englezilor care au judecat-o sub acuzația de vrăjitorie, crezând că prin condamnarea ei îl vor discredita pe Carol al VII-lea. Treptat războiul s-a încheiat. În anul 1435, Carol și Ducele de Burgundia s-au împăcat, iar Parisul a căzut în anul următor. După un armistițiu, francezii au lansat o campanie care a eliberat Normandia în 1449 - 1450, culminând cu o victorie decisivă la Formigny. În 1453, în urma bătăliei de la Castillon, Războiul de 100 de Ani a luat sfârșit; Anglia și-a menținut stăpânirea doar asupra Calais-ului, care a fost recuperat de francezi în 1558.
În urma acestor războaie, Anglia și Franța au renunțat la statutul lor de regate feudale, devenind state de drept.

Batalia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330)

Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la domnie. La doar cateva saptamani de la acest ultim eveniment, Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni. Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania indreptata impotriva lui Basarab. Insa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul Tarii Romanesti. Severinul cade primul iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator. Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o inteleaga odata pentru totdeauna. In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor. Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din prima zi a luptelor.
Macelul dureaza pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii valahi au sarjat in mod repetat asupra supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime". Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei, oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase infrangeri din istoria Ungariei. Tara Romaneasca se nascuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda Intemeietorul.